Casele tradiţionale iraniene dispun de un sistem specific de protecţie; ele posedă grădini închise cu ziduri groase pentru a asigura un grad maxim de intimitate, şi pentru a preveni orice privire indiscretă din afară. Arhitectura rezidenţială persană a oferit locatarilor o protecţie maximă în perioadele de tensiune şi pericol, asigurând totodată un microcosmos de linişte şi pace prin realizarea grădinilor numite „paradis”. Grădina Paradis este o formă de grădină, iniţial numită doar paradis, un cuvânt derivat din limba mezilor. Sensul său original a fost de grădină împrejmuită cu zid: paradeisos. În zona aridă a Persiei o oază de verdeaţă bine îngrijită şi irigată, plină de copaci şi arbuştri, era profund apreciară şi savurată.