Eminescu -Scrisoarea III-a-partea II -Saltimbancii si irozii
Despre această capodoperă eminesciană s-au scris tomuri de analize literare.Poemul este structurat în două părți - o antiteză între trecutul glorios si prezentul jalnic.Din studiul manuscriselor eminesciene s-a constatat că poetul a compus inițial partea a doua. Ulterior a fost adăugată, pentru contrast, partea întâi, evocarea bătăliei de la Rovine. Lungimea poemului, care depășește cu mult limitele restrictive (mărime și durată) ale unui pps, m-a determinat să prezint doar unele din fragmentele cele mai cunoscute din fiecare parte. În PPS Partea I-a Baiazid și Mircea - este evocat un episod glorios din trecutul înaintașilor patrioți „de care se-nvredniciră cronicarii și rapsozii” PPS Partea II-a Saltimbancii și irozii, este o satiră la adresa politicienilor, a demagogiei și a falsului patriotism al acestora. „Au prezentul nu ni-i mare? N-o să-mi dea ce o să cer?N-o să aflu într-ai noştri vre un falnic juvaer?"
Comentarii (2)
Teodora Buiţă
Deși au trecut 132 de ani de când s-a stins cel mai mare geniu al poeziei româneşti, recitindu-l pe Mihai Eminescu, îl regăsești la fel de proaspăt, de surprinzător, prin stilul literar îndrăzneț și mesajul de o actualitate ce transcede vremurile.
Așa cum am mai scris, Mihai Eminescu și-a depășit prin concepție, stil și limbaj, secolul în care a trăit, poezia sa fiind considerată „de o actualitate debordantă, insolită și de un modernism cutremurător, transfigurator.”, așa cum este și „Scrisoarea III-a”, această capodoperă eminesciană, o extraordinară antiteză între trecutul glorios și prezentul decăzut, poezie frumos și emoționant prezentată de tine în cele două pps-uri, cu versurile cele mai reprezentative, într-o recitare de excepție, pentru care, te felicit, Adrian, și îți mulțumesc!
Deși au fost câteva voci care l-au criticat pe poet pentru unele inadvertențe (de ex.: domnitorul Mircea este prezentat ca un bătrân, deși la vremea respectivă nu avea decât 39 de ani, deci cu 2 ani mai tânăr decât Baiazid, iar lupta de la Nicopole, amintită în poezie, a avut loc după bătălia de la Rovine, în septembrie 1936), probabil Eminescu și-a permis un pic de flexibilitate în tratarea istoriei în această poezie, prin abaterea voită de la unele date și realități istorice, urmărind tocmai sublinierea măreției victoriei de la Rovine, a măreției domnitorului care a câștigat-o și, în general, a măreției trecutului nostru istoric, în antiteză cu falsul patriotism al contemporanilor, cu urâciunea lor morală și sufletească, criticându-i pe politicieni, indiferent de culoarea politică („Voi sunteți urmașii Romei? Niște răi și niște fameni! / I-e rușine omenirii să vă zică vouă oameni!”), poezia fiind, de fapt, o satiră, construită pe antiteza trecut-prezent, nu un poem istoric!
O explicație foarte potrivită o găsim dată de Aristotel la începutul capitolului IX din „Poetica”:
„…Datoria poetului nu e să povestească lucruri întâmplate cu adevărat, ci lucruri putând să se întâmple în marginile verosimilului și ale necesarului. Istoricul nu se deosebește de poet prin aceea că unul se exprimă în proză și altul în versuri […], ci pentru că unul înfățișează fapte aievea întâmplate, iar celălalt fapte ce s-ar putea întâmpla. De aceea și e poezia mai filosofică și mai aleasă decât istoria: pentru că poezia înfățișează mai mult universalul, câtă vreme istoria mai degrabă particularul.”
Cu stimă,
Teodora Buiță
Adrian TOIA
Și eu îți mulțumesc Teodora, în primul rând pentru revenirea pe site, cu aprecieri și comentarii personale, competente și generoase, în funcție de pps și autori, și nu în ultimul rând pentru comentariul la cele 2 pps-uri, Scrisoarea III-a.
Am făcut aceste pps-uri în continuarea celorlalte consacrate lui Eminescu „cel mai mare geniu al poeziei româneşti” după cum spui și tu, dar și pentru actualitatea temei și descrierilor din Satira III-a eminesciană. Este tulburător să constatăm cât de reală este și astăzi descrierea mediului politic...
S-a observat că în magistralul poem există (și) mai multe inadvertențe istorice (două dintre ele sunt amintite în comentariul tău) care au făcut obiectul unor articole și studii, analize și explicații.
Unele dintre ele sunt acuzatoare și chiar jignitoare.
Partea violentă, exagerată ca și judecățile de valoare existente în studiul din 1903 despre Mihai Eminescu al lui Anghel Demetriescu (1847-1903, istoric și scriitor român, membru corespondent al Academiei Române din 1902) aveau drept criteriu principal respectul față de istorie. El susține că prezentarea eronată a istoriei pune inevitabil sub semnul îndoielii tezele susținute de poet.
Alte lucrări și analize subliniază că acesta dă o importanța prea mare argumentului istoric, fără a ține seama de considerentele literare.
Cred că nimeni dintre cei care au citit mai mult decât versurile marilor poezii eminesciene, nu-și poate închipui că Eminescu nu cunoștea sursele literare ale visului sultanului din prima parte a Scrisorii a III-a, (Hammer – 1834 sau Joannes Leunclavius- 1588) sau că nu știa vârsta lui Mircea și Baiazid și nici data bătăliilor de la Rovine și Nicopole...
Din manuscrisele eminesciene rezultă documentarea atentă și din surse bine alese a poemelor sale cosmogonice și istorice, și în acest caz cunoștea bine istoria imperiului otoman.
Dacă totuși a introdus în poemul său unele inadvertențe istorice este vorba de altceva, dar ce?
Istoricii și criticii literari au, și desigur vor avea, mai multe explicații
Între altele, Perpessicius apără documentat teza că Poetul a adaptat sursele livrești și istorice la viziunea poetică eminesciană.
Ceea ce susține și citatul dat de tine din Aristotel :
„…Datoria poetului nu e să povestească lucruri întâmplate cu adevărat, ci lucruri putând să se întâmple în marginile verosimilului și ale necesarului. Istoricul nu se deosebește de poet prin aceea că unul se exprimă în proză și altul în versuri […], ci pentru că unul înfățișează fapte aievea întâmplate, iar celălalt fapte ce s-ar putea întâmpla. De aceea și e poezia mai filosofică și mai aleasă decât istoria: pentru că poezia înfățișează mai mult universalul, câtă vreme istoria mai degrabă particularul.”